Singurul lucru pe care îl aveam erau rănile.
Stăteau agăţate de noi ca nişte globuri de Crăciun strălucitoare
pe dinafară şi de câte ori răsărea soarele le puneam în lumină
să le vadă şi ceilalţi. Fiecare casă avea rana ei principală
şi o mulţime de răni mai mici, pe care urcai ca pe nişte scăriţe
atunci când voiai să ajungi la alte generaţii. Era simplu,
în fiecare duminică dimineaţa mergeam la biserică şi apoi la târg
unde încercam să ne punem în valoare. Rănile din sud se întâlneau
cu cele din est şi oricine avea ceva de oferit şi ceva de vândut. De
obicei, rana principală se scoatea la licitaţie şi trona un timp în
mijlocul pieţii ca o fântână arteziană cu apă colorată. La sfârşit,
fiecare pleca acasă cu ce nu a putut să vândă,
sprijinindu-ne unii de alţii,
fără grabă
